„Ceea ce nici un politician n-o să vă spună despre
noua Lege a Sănătăţii”. Un manifest tulburător al chirurgului Florin
Chirculescu
4 mai 2012 – 09:35
Florin Chirculescu / Foto:
CRISTIAN NISTOR
Chirurgul Florin Chirculescu, medic
la Spitalul Universitar, şef al Chirurgiei Toracice şi scriitor de SF, primul
care a îndrăznit să spulbere public tabu-urile sistemului sanitar, a trimis
redacţiei Jurnalului Naţional un manifest conex cu legea sănătăţii. Cel care,
în 2009, a publicat o scrisoare deschisă adresată ministrului Sănătăţii, in
care a acuzat făţiş problemele sistemului, a infiinţat sindicatul medicilor şi,
în paralel cu activitatea sa medicală, vorbeşte şi scrie fără perdea deschis
despre tarele Sănătăţii româneşti. Publicăm integral acest manifest tulburător.
PACIENTULUI ROMÂN – UN CONSIMŢĂMÂNT
INFORMAT
(sau ceea ce nici un politician n-o
să vă spună despre noua Lege a Sănătăţii)
Regula cinstită îmi impune ca atunci
când operez un pacient să-i explic beneficiile şi riscurile intervenţiei
chirurgicale. Este pasul obligatoriu prin care tu, pacientul meu, capeţi
încredere în mine, medicul tău.
Iată că acum, noi toţi, pacienţi şi
medici deopotrivă, ne pregătim de o operaţie dificilă. Politicienii o numesc reformă
sanitară dar, câtă vreme nu ştim despre ce e vorba, ce garanţii avem că
intervenţia pe care o operează statul va reuşi? Ce beneficii ne aduce? Ce
riscuri are? Şi, mai ales, dispunem de alte variante în afara celor preconizate
de stat?
Să ne reamintim – în ianuarie, legea
sănătăţii a fost retrasă teatral de pe piaţă, ocazie cu care ne-am ales cu o promisiune:
dezbaterea ei publică. Tu, pacientul meu, cât de multe ai aflat despre această
lege? Ai idee cât o
să te coste? Iar tu, colegul meu medic, ai idee ce vei deveni după ce legea va fi publicată
în Monitorul Oficial? Vei fi funcţionar de stat, sau te vei bucura, în sfârşit,
de statutul unei profesii liberale, statutul tău dintotdeauna?
Din păcate, după cum ne-au obişnuit,
decidenţii mimează comunicarea. Ei aruncă în presă doar frânturi de lege,
pretinzând că adoptă regula cinstită a consimţământului informat. În realitate,
acest lucru nu are loc. Pentru moment, să reţinem că orice consimţământ
informat se încheie cu o semnătură, o semnătură prin care pacientul îi conferă
medicului dreptul de a-l opera.
Noi, românii, pacienţi şi medici
deopotrivă, pe ce document ne punem semnătura?
GENERALITĂŢI – SAU CE SOARTĂ AU
BANII NOŞTRI?
Suntem cu toţii la curent cu
scandalul Cupru Min. Din variile calcule, să reţinem cea mai optimistă cifră de
afaceri avansată în presă: un miliard de euro anual. O altă industrie locală –
mă refer la fastfood – este şi ea în prefaceri, iar McDonald’s, Burger King,
KFC etc. se luptă pentru o piaţă de cinci sute de milioane de euro anual.
Şi acum, fiţi atenţi: piaţa
sănătăţii din România înseamnă de trei ori mai mult decât Cupru Min şi
industria fastfood luate la un loc. Vorbim despre aproape cinci (!) miliarde de
euro anual. Iată o piaţă atrăgătoare pentru asiguratori! În plus, spre
deosebire de banii din cupru şi din fastfood, banii din sănătate sunt siguri.
Nu trebuie să foreze nimeni după ei şi nu trebuie să se lanseze nici o campanie
promoţională ca să fie obţinuţi, pentru că vorbim despre banii pe care îi scoţi
din „buzunar” la fiecare salariu, conform prevederilor legale, fie că eşti de
acord, sau nu. Cu toate acestea, pentru fiecare român în parte, suma se ridică
la numai... 250 de euro anual.
Să reţinem, aşadar: banii din
sănătate sunt suficienţi pentru un business serios, dar ţie, personal , nu prea îţi
ajung, chit că tu plăteşti.
Un alt lucru care merită amintit
este că, oriunde şi oricând, reformele sanitare au avut loc în ţări în care
accesul la serviciile medicale era restrâns şi scump. Reforma lui Bismarck în
Germania a fost un cadou oferit populaţiei care, astfel, putea să ajungă mai
uşor şi mai ieftin în faţa unui medic. Motive similare au stat şi îndărătul
reformei Thatcher: un număr mai mare de englezi căpăta dreptul la sănătate, în
condiţii de egalitate a şanselor.
În România, lucrurile stau pe dos.
La noi, reforma sănătăţii înseamnă cheltuieli suplimentare pe care le vei
suporta chiar tu, pacientul sau medicul român. Îţi aminteşti cum în luna
ianuarie era cât pe ce să plăteşti nişte servicii de urgenţă care deja
funcţionau? Ştiu că-ţi aminteşti, pentru că ideea te-a înfuriat. Legea a fost retrasă,
iar tu ai crezut că ai câştigat, din moment ce SMURD-ul a rămas cel pe care îl
ştiai, adică gratuit, aşa cum este şi în cele mai ultraliberale ţări.
Ceea ce nu ştii, însă, este că
decidenţii au motive serioase să sprijine urgenţele: SMURD-ul trebuie să
funcţioneze bine şi pentru ei. Oricât ai fi de bogat, odată accidentat,
nu mai ai cum să iei primul avion către un spital occidental. Când ai căzut în
stradă, ai nevoie de un serviciu care să te ridice şi să te ducă degrabă la un
spital românesc, prin urmare, SMURD-ul le e necesar şi decidenţilor.
Cu totul alta e problema dacă te
pregăteşti de o internare obişnuită. El, decidentul care ţine în mână pâinea şi
cuţitul, ia de regulă avionul, în timp ce tu, pacientul-elector, iei loc pe un
scaun într-o sală de aşteptare. S-ar putea ca el, decidentul, să fie consultat
înaintea ta, poate chiar de unul dintre medicii români care au ţinut cont de
sfatul preşedintelui:
- Plecaţi din ţară, eu n-am ce să
fac pentru voi!
DE CE PIERZI BANII DE SĂNĂTATE CHIAR
ACUM, CÂND CITEŞTI ACEST TEXT?
Ştii bine că sistemul românesc de
sănătate funcţionează pe baza a numeroase erori şi incorectitudini. Iată doar
două dintre ele – cele fundamentale.
În primul rând, CNAS este singurul
jucător financiar de pe piaţa de sănătate. Această situaţie ar mai fi cât
de cât corectabilă, cu condiţia ca sănătatea să fie reglementată, dar cea de-a
doua eroare tamponează orice fel de strategie cu beneficiu public: mă refer la
faptul că preşedintele CNAS este numit politic.
Monopolul şi obedienţa politică a
CNAS sunt cei doi factori care îţi scot, de ani de zile, bani buni din buzunar.
Monopolul şi obedienţa politică sunt factorii care permit deturnarea girată
de stat a contribuţiilor (adică a banilor tăi privaţi!) pe care le plăteşti
pentru sănătate şi care ajung în ceea ce se numeşte bugetul consolidat, de unde
cine ştie câţi mai ajung înapoi în sistem. Tot monopolul şi obedienţa politică
sunt factorii care permit CNAS să plafoneze accesul pacientului la medic.
Ca să fiu mai clar, dacă un spital îngrijeşte 50.000 de pacienţi anual, CNAS
găseşte toate motivele din lume ca să nu semneze contract cu spitalul decât
pentru 45.000, să zicem (şi asta e o situaţie bună!), generând datorii perpetue
ale aceluiaşi CNAS la spitale. Aceeaşi plafonare, v-o amintesc, o întâlnim şi
la medicul de familie.
Motivele plafonării? Insuficienţa
banilor. De ce sunt banii insuficienţi? Păi, nu au luat calea bugetului
consolidat? Nu s-au comportat politicienii români, de 22 de ani încoace, ca şi
cum sănătatea era gratuită? Iată cum beneficiul electoral al tuturor
politicienilor români a ajuns să se traducă prin colapsul sistemului.
Să revenim. Tot pe monopol şi pe
obedienţă politică se bazează şi subevaluarea pe care CNAS o practică pentru
fiecare caz rezolvat, tarifele casei fiind inferioare costurilor reale. Şi,
ca să pună capac la toate, dereglementarea din sistemul nostru sanitar permite
CNAS să stabilească tarife distincte pentru un acelaşi tip de caz, în funcţie
de factori... subiectivi. În context, cum ţi se pare faptul că CNAS plăteşte
mai mult spitalelor private per caz rezolvat, şi asta în condiţiile în care
spitalul privat îţi solicită şi ţie, pacient, onorarii? Vă reamintesc că, în
prezent, reţeaua privată de medicină din România nu poate încă să absoarbă
cazurile dificile, adică acele cazuri care sunt cele mai mari consumatoare de
fonduri.
Dacă legea sănătăţii ar fi trecut în
luna ianuarie, lucrurile ar fi derapat şi mai mult. Practic, se menţinea
atât monopolul CNAS, cât şi obedienţa politică a preşedintelui său. În plus,
banii tăi, cei pe care îi colecta statul, ajungeau în mâna unor societăţi
private de asigurări, care se trezeau în braţe cu un cadou la care nici o casă
de asigurări din lume n-a visat: obţinerea unor pacienţi (clienţi) fără
concurenţă şi fără efortul de a le colecta contribuţiile. Practic, CNAS s-ar fi
transformat într-un ordonator de credite centralizat, care ar fi înmânat
fondurile strânse din banii tăi unor operatori privaţi, care nu se oboseau nici
măcar să lupte unii cu alţii pentru clientelă. Cât despre casele de asigurări,
ele privatizau profitul, în timp ce riscurile şi pierderile conexe cu
activitatea medicală deveneau datorie publică. În concluzie, sistemul nostru
public-privat de sănătate căpăta dreptul de a obţine beneficii financiare, în timp
ce pierderile erau suportate, în primul rând, de asiguraţi şi, în al doilea
rând, de personalul sanitar subplătit.
Să fie acesta adevăratul capitalism?
Să fie aceasta libera iniţiativă, cea pe care în naivitatea noastră o credeam
obligată să-şi asume riscuri pentru a obţine beneficii?
În fine. Spuneam că legea retrasă cu
tam-tam permitea atât caselor de asigurări, cât şi noului CNAS să facă profit,
şi asta în condiţiile în care cele mai multe case europene de asigurări din
sistemul public au obligaţia de a prezenta un bilanţ zero la
finele anului financiar. Să presupunem că românii sunt şi aici originali şi că
vor o lege deosebită de uzul european, dar atunci se pune întrebarea: profit?
De unde? Din cei 250 de euro cu care tu pleci la drum în fiecare an şi care
şi-aşa nu-ţi ajung? Profit? Pe seama unor pacienţi din ce în ce mai bolnavi şi,
prin urmare, din ce în ce mai costisitori? Profit? Pe seama medicilor care sunt
plătiţi cu un ordin de mărime sub cele mai slabe salarizări europene?
O altă întrebare este: oare casele
de asigurări ştiau în ce se bagă? Oare îşi făcuseră calcule la modul serios,
sau mirajul celor 5 miliarde de dolari anual le punea în braţe un cadou
otrăvit?
Cum-necum, profitul despre care
discutăm îţi mai scotea din circuit nişte bani, din cei şi aşa foarte puţini
(doar 3,5% din PIB, nu uita, pe când calculele europene ne arată un necesar de
minimum 7%) cu care îţi plăteşti sănătatea. Oare ce prevede legea care se
elaborează acum, la adăpost de ochii noştri, referitor la profitul caselor de
asigurări?
EXISTĂ SISTEME PERFECTE DE SĂNĂTATE
PUBLICĂ?
Răspunsul este NU. Practic, orice
sistem de sănătate se confruntă cu o cerere mult mai mare decât oferta, iar
disparitatea dintre necesarul şi resursele de sănătate se accentuează perpetuu,
indiferent de ţară. Cu alte cuvinte, sistemele publice de sănătate au ca
scop fundamental gestionarea deficitelor. Dacă Declaraţia Drepturilor
Omului ar fi abolită, problemele sistemelor de sănătate s-ar rezolva imediat,
pentru că am putea, nu-i aşa, să includem o sumedenie de pacienţi în categoria
pierderilor colaterale.
Asta să fie soluţia sistemelor
publice de sănătate? O politică eugenică, justificată prin raţiuni financiare?
În context, să amintim cum este
caracterizat sistemul medical britanic (NHS), adică sistemul unei ţări
capitaliste prin excelenţă: „o insulă de socialism într-o mare a pieţei
libere”. Momentan, aşa sună esenţa unui sistem naţional de sănătate
publică. Dar, despre NHS vom mai vorbi.
SISTEME DE SĂNĂTATE – CONTROVERSA
PROFESIONIŞTILOR
Cu aproape doi ani în urmă, am avut
prilejul să discutăm cu doi dintre autorii legii de sănătate retrase de pe
piaţă. Cu acea ocazie
, am găsit multe puncte comune de discuţie.
Să le luăm pe rând.
În primul rând, domniile lor au fost
de acord că atât monopolul CNAS, cât şi dependenţa politică a acestei structuri
trebuie desfiinţate. Cu alte cuvinte, căzuserăm de acord asupra principiului ca
în România să existe mai multe case de asigurări concurente, care să se „bată”
între ele atât pentru pacienţi, cât şi pentru medici. Ne imaginam că o
concurenţă reală între asiguratori ar fi determinat scăderea costurilor,
pe principiul că un asigurator n-o să-şi fure căciula făcând achiziţii bazate
fundamental pe comision. Totodată, speram ca un astfel de asigurator va oferi
pachete de sănătate concurenţiale, astfel încât să-şi atragă o „pacientură” cât
mai numeroasă. Speram ca asiguratorul să fie interesat să ofere pachete de
salarizare la fel de concurenţiale pentru medici, astfel încât să-i atragă în
spitalele şi cabinetele lor. Naivi fiind, speram ca în acest fel, asiguratorii
de sănătate din România să devină ceea ce sunt oriunde: avocaţii din oficiu ai
pacienţilor şi plătitorii corecţi ai medicilor.
Între timp, această paradigmă pare
să se fi schimbat, iar profitul cu orice preţ este cuvântul de ordine al noilor
asiguratori de sănătate. Aşa că, ne punem următoarea problemă: este obligatoriu
să fim de acord cu paradigma profitului în sistemul public de sănătate, în
condiţiile unei ţări care alocă prea puţini bani acestui sector?
Revenind la discuţia cu autorii
legii retrase de pe piaţă, propusesem atunci organizarea unui grup de
profesionişti (specialişti în sănătate publică) care să discute care este
varianta de sistem care se adaptează cel mai bine la realitatea noastră
socio-economică. Toată lumea a fost de acord, numai că până la urmă, grupul
de lucru a fost alcătuit doar din cei doi specialişti ai administraţiei
prezidenţiale. În plus, principiile cu care fuseseră de acord în ce priveşte
casele de asigurări s-au dovedit a fi apă de ploaie. Ei nu discutaseră despre
capitalism, ci despre bişniţa românească standard. Ei ne vindeau cafea şi
ţigări la suprapreţ şi ne explicau cât de bine o să ne fie.
La scurt timp după aceste discuţii,
am avut prilejul să discut cu o profesoară de sănătate publică neimplicată în
dezbatere. Cu acea ocazie
, ea m-a întrebat aşa:
- De ce crezi tu că doar societăţile
de asigurări reprezintă soluţia pentru România?
I-am furnizat argumentele de mai
sus, dar profesoara a clătinat din cap:
- Oare un sistem naţional de
sănătate n-ar fi mai potrivit pentru noi? Suntem o ţară săracă, oamenii au
venituri scăzute, eu cred că asta este soluţia pentru România.
Sigur m-am schimbat la faţă – un
sistem naţional de sănătate nu-mi aducea aminte decât de situaţia pre ’89,
nu-mi sugera decât eşecurile socialismului, un alt tip de monopol etc.
Simţindu-mă, profesoara m-a întrebat:
- Tu crezi că la noi, acum, cu
existenţa CNAS, avem de-a face cu vreo diferenţă faţă de sistemul de dinainte
de ’89? Ceea ce avem acum este tot un fel de sistem naţional de sănătate, numai
că el beneficiază de cosmetizarea şi costurile suplimentare denumite CNAS. Şi,
ca să nu mă mai acuzi de socialism, a adăugat, te rog să reflectezi la sistemul
de sănătate britanic. Englezii au sistem naţional. Ţi se pare că merge prost?
Pe vremea aceea nu ştiam decât că
Marea Britanie oferă salarii dintre cele mai bune pentru medici. Această
realitate a fost suficientă ca să mă gândesc mai atent la ce înseamnă un sistem
naţional de sănătate. Cu acea ocazie , am aflat că şi canadienii, de pildă, se
bucură de un sistem similar.
CE SISTEM DE SĂNĂTATE NE DORIM?
De fapt, cu această întrebare ar
trebui să înceapă argumentaţia pro şi contra, pentru că, după cum am spus, nu
există un sistem perfect de sănătate. Şi, pentru că ne aflăm, totodată, în faţa
unui consimţământ informat, care consimţământ informat este sancţionat
politic prin vot, ar trebui să ştim măcar care sunt costurile şi
beneficiile diferitelor sisteme de sănătate.
Vom discuta despre doi „poli
sanitari”. Pentru că legea retrasă în ianuarie se inspirase, iniţial, pe un
model american, o să începem cu un rezumat al felului în care pacientul plăteşte
în USA.
În USA, serviciile medicale sunt în
totalitate private. Dacă nu eşti asigurat, vei beneficia doar de tratamentul
urgenţelor majore, şi asta, pe o perioadă limitată de timp. Dacă nu eşti
asigurat şi ai nevoie de medic pentru o problemă serioasă, ai varianta de a
face un împrumut ca să ieşi din impas. Dacă vrei să te asiguri, fii sigur că
vei avea de plătit, lunar, o grămadă de bani. Iar dacă doreşti să fii tratat de
o somitate în domeniu, te costă suplimentar de te usucă.
Ei, bine, în ciuda faptului că USA
vehiculează în sănătate aproximativ 16 % din PIB şi în ciuda faptului că la ora
asta clinicile americane sunt primele din lume în ce priveşte know-how-ul
şi organizarea (dar şi salarizarea medicului!), sistemul de sănătate american în
ansamblu are carenţele sale. Iată un singur exemplu: a treia cauză de
mortalitate pe teritoriul american este infecţia, iar infecţia este un marker
de mortalitate al ţărilor în curs de dezvoltare.
Aşadar, un sistem de sănătate care
să se asemene cu cel american ar presupune: contribuţii ridicate pe care nu le
pot plăti toţi cetăţenii, la care se adaugă plăţi suplimentare pentru
serviciile speciale. Atenţie: intrarea în sistemul unei case de asigurări
presupune o evaluare a pacientului de la bun început! Spun asta pentru că nu
există casă de asigurări care să acţioneze din altruism şi care să te aştepte
cu braţele deschise, indiferent de starea sănătăţii tale. În context, casele de
asigurări private sunt obligate, prin natura jocului financiar, să te consulte
la includere şi periodic, astfel încât contribuţiile pe care le vei plăti vor
fi deosebite, în funcţie de riscurile pe care le prezinţi. Un pacient de 30 de
ani, nefumător, fără probleme de sănătate aparentă, care practică sport de trei
ori pe săptămână, va plăti mult mai puţin decât un pacient de 75 de ani,
diabetic, cu hipertensiune şi cardiopatie ischemică.
Să reţinem acest aspect şi să-l
transferăm în România. Pensionarul, mult mai expus problemelor de sănătate, dar
cu mult mai sărac decât pensionarul american, va fi obligat să plătească
(logic!) o contribuţie mai ridicată decât un pacient activ. Totodată, la
includerea într-o casă de asigurări, va avea de plătit consultaţiile prin care
se stabileşte cât de bolnav este şi, implicit, nivelul contribuţiei. Să mai
adăugăm ceva: pacientul român din 2012 nu mai seamănă cu pacientul român din
2002 – pacientul actual este mai bolnav, cu mai multă patologie asociată, deci
mai costisitor. Oare este suficientă media de 250 de euro pe an pentru a
susţine într-un sistem orientat pe profit, ceea ce nici acum sănătatea publică
românească nu poate susţine? Cum vor face casele de asigurări beneficiile la
care le dă dreptul legea, cu pacienţi mult mai costisitori, dar mult mai săraci
decât în sistemul-mamă? Oare americanii îi asigură pe... homeleşi?
Cu alte cuvinte: mai putem să vorbim
de un sistem public de sănătate?
La polul opus se află sistemul
britanic, sau cel canadian. Marea Britanie beneficiază de un sistem naţional de
sănătate, prin urmare, orice cetăţean se poate considera acoperit când are
nevoie de medic. Dar, reprezintă sistemul britanic, sau cel canadian, garanţia
că pacientul român va căpăta satisfacţie? Care este costul acestei asigurări
cvasitotale?
Costul este... timpul. Timpul,
adică lista de aşteptare. Lista de aşteptare de luni de zile, ba chiar mai
mult, pentru operaţii, pentru examene CT, pentru RMN, pentru programarea la
specialist etc. Urgenţele nu au listă de aşteptare dar, să nu vă imaginaţi că
urgenţa va fi examinată deîndată la camera de gardă. Iată un singur exemplu.
Pacientă, gravidă, la termen. Încep „durerile facerii” şi se adresează unui
spital londonez. Spitalul îi spune: „Nu te internăm decât începând de la
dilataţie 6.” (Dilataţia completă este 10, iar travaliul începe în condiţii de
dilataţie 0, ca să simplific.) Pacienta locuia departe de spital, aşa că decide
să aştepte până la dilataţie 6 în parcul din apropiere. După vreo oră, se rupe
apa. Pacienta se duce din nou la camera de gardă. Răspunsul (foarte politicos)
a fost: „Aveţi dilataţie 3. Nu vă internăm decât de la dilataţie 6.”
Aşadar, iată că pentru a asigura
egalitarismul în faţa unui sistem care nu poate plăti la nesfârşit, apar altfel
de costuri, care nu se concretizează în bani, ci în timp de aşteptare.
Oricum, britanicii nu par foarte deranjaţi de acest sistem: practic, doar 11%
dintre ei recurg la serviciile private paralele, acestea fiind asigurate
separat. Cu alte cuvinte, ei au un sistem în două viteze, iar dacă dintr-un
motiv sau altul consideri că nu vrei să intri pe lista de aşteptare, plăteşti
suplimentar acelor societăţi care, dintru bun început şi-au asumat riscurile de
a intra pe piaţă, fără sprijin de la stat şi fără ca statul să le preia
funcţiile şi datoriile generale ale întreprinzătorilor.
Între cei doi poli există varii
metode de asigurare, pe care le puteţi studia aici:
http://medlive.hotnews.ro/harta-asigurarilor-de-sanatate-europa-versus-romania.html.
Dintre toate exemplele de pe hartă, m-aş opri asupra Cehiei. Cu un sistem
sanitar care primeşte 7,2% din PIB, Cehia a reuşit să ofere un pachet de
asigurare de bază într-atât de copios, încât doar 0,1% din populaţie se asigură
suplimentar. Ei cum au reuşit performanţa asta? Să fie imposibilă pentru noi?
PROBLEMELE ROMÂNEŞTI
Problema pachetului de asigurare
de bază este cheia sistemului nostru de sănătate. Care este oferta statului
sau/şi a caselor de asigurări pentru acest pachet? Este oare o ofertă 0, ca în
USA, ceea ce implică să plăteşti foarte mult? Este o ofertă completă, ca în
Marea Britanie, dar care te obligă să aştepţi? Este oare o ofertă „mutuală”, de
tip francez, la care 82% din pacienţi plătesc asigurări suplimentare, în
condiţii de 11% din PIB direcţionaţi către sănătate?
Răspunsul corect pe care o să ţi-l
dea decidentul român (fără să mintă!) este: habar n-am! Sunt ani de zile de
când decidenţii se feresc ca de dracu să stabilească plafonul ofertei de
bază. Vei primi tu, pacient român, bani doar cât să stai de vorbă cu
medicul timp de 20 de minute, sau vei putea, în aceiaşi bani, să beneficiezi şi
de operaţii pe cord deschis? Vei primi un pachet de bază pentru un salon curat,
de cel mult două persoane, sau vei sta în pat cu alt pacient, din lipsă de
locuri?
De ce nu ştim care este valoarea
pachetului de bază? Foarte simplu: pachetul de asigurări de bază este elementul
de negociere critic, care permite statului român să vândă o afacere de 5
miliarde de dolari anual unor societăţi de asigurări care, spre deosebire de
alte ţări europene, au permisiunea prin lege de a face profit pe investiţii
publice. Dacă, tu, pacient român, ai avea de făcut o afacere, ai proceda la fel
ca societăţile de asigurări. Ai stabili abia după cumpărare pachetul minim
de servicii, iar acesta va fi extrem de scăzut, astfel încât să poţi să-ţi
taxezi clienţii în vederea obţinerii unui profit maxim, pe o investiţie publică
distrusă în mod sistematic, în acelaşi fel în care au fost abandonate alte
industrii şi întreprinderi româneşti. Totodată, ai lansa tot soiul de fumigene
pe piaţă, legate de calificarea medicilor şi de plata lor, astfel încât să-i
salarizezi cât mai jos pentru că, nu-i aşa, legea română îţi permite profit
fără ca tu să-ţi asumi riscurile unor cheltuieli. Statul român nu te obligă să
concurezi pentru pacienţi, statul român nu te obligă să-ţi ridici contribuţiile
prin propriul tău efort, statul român doreşte doar să facă un cadou
asiguratorilor pentru că el, statul român, se doreşte incompetent.
Numai că voi, pacientul şi medicul
român, vă aflaţi la celălalt capăt al afacerii. Şi vă mai paşte, pe amândoi,
încă un set de cheltuieli de care habar n-aveţi. Pe lângă pachetul de bază pe
care Ministerul Sănătăţii şi CNAS nu au catadicsit să-l facă public, statul mai
are un as în mânecă la vânzare: costurile per serviciu medical. Vă
reamintesc ce am spus mai sus: CNAS găseşte toate motivele din lume ca să nu
plătească toţi pacienţii şi ca să subevalueze fiecare caz rezolvat... Ce anume
le permite acest lucru?
Absenţa standardelor de cost. Nici o structură responsabilă cu sănătatea nu a fost
interesată în ultimii 22 de ani de o operaţiune economică elementară:
stabilirea costurilor serviciilor medicale. Astfel, dacă o apendicită banală
costă efectiv, să zicem, 1000 de lei, nimeni n-o să împiedice un decident să
stabilească, în absenţa unor standarde de cost, că ea nu costă decât 900 de lei
şi să nu-ţi dea ţie, pacient, doar această contravaloare, pretinzând că restul
până la 1000 îţi sunt imputabili sub forma de servicii suplimentare sau că ar
trebui să ţi-i recuperezi chiar de la medic.
Pentru cine nu mă crede, să întrebe
Ministerul sau CNAS: cât costă o arteriografie, să zicem, la Iaşi? Dar la
Bucureşti? Există diferenţe de preţ? Dacă da, de ce? Realitatea este că absenţa
standardelor de cost este cea care permite, oricând, „umflarea” cheltuielilor
care, ulterior, vor putea fi transferate asupra asiguratului.
Absenţa standardelor de cost mai
este „bună” la ceva: în absenţa lor, orice decident, fie el Minister, CNAS, sau
casă de asigurări, poate să pretindă că protocoalele de diagnostic şi tratament
sunt valide în ţara noastră şi că este doar vina medicilor că nu au fost
introduse încă. Dar, ce te faci dacă afli că respectarea protocoalelor are
costuri prea mari faţă de câţi bani catadicseşti să dai (investeşti) în sistem
şi că tu, stat, sau casă de asigurări, nu ai puterea financiară de a le
susţine?
Vei introduce... lista de aşteptare,
asta vei face. Vei introduce lista de aşteptare specifică sistemelor naţionale
de sănătate, chit că tu ai pretenţia să te numeşti societate privată de
asigurări. Şi atunci, ne întrebăm, oare ce fel de sistem ne vor vârî pe gât
decidenţii?
CONSIMŢĂMÂNTUL PROPRIU-ZIS
Aşadar, ce vă doriţi? Un sistem
bazat pe asigurări, care va presupune mai mulţi bani scoşi din buzunar, sau un
sistem naţional de sănătate, care presupune liste de aşteptare? Veţi dori un
sistem de asigurări care, în peisajul românesc se pretează extrem de uşor la
cartelizare şi la umflarea preţurilor, sau un sistem naţional care, prin
monopolul său şi prin obiceiurile pământului, se asociază cu politica de
achiziţii la nivel înalt prin comision?
Indiferent ce ai dori, însă, şi
indiferent ce opinii ai, nu uita că sănătatea nu are culoare politică. Şi nu face rabat de la
următoarele întrebări simple, la care orice politician va trebui să-ţi
răspundă:
1) Ce pachet de bază îmi
oferi, ca să ştiu ce cheltuieli suplimentare îmi vor cere asigurările?
2) Vrei să-mi oferi un sistem public
de sănătate căruia îi este permis, prin lege, să facă profit?
3) De ce nu elaborezi standarde
de cost, astfel încât să ştiu cu cât m-ar încărca în plus asigurările?
4) De ce nu-mi explici ce înseamnă
un sistem naţional de sănătate şi de ce-l acuzi (aluziv) de stângism,
din moment ce ţări precum Marea Britanie şi Canada se bazează pe un asemenea
sistem?
5) De ce nu-mi plăteşti doctorii
aşa cum sunt plătiţi oriunde la vest de Szeged, astfel încât să nu mai plece
din ţară şi să mă trateze la mine acasă şi peste câţiva ani, fără ca eu să
recurg la alte expediente?
6) De ce refuzi să aloci serviciilor
de sănătate măcar 7% din PIB?
7) Dacă vei aloca 7% din PIB
sănătăţii, ai curaj să-mi spui, înainte de alegeri, cât o să mă coste povestea
asta?
Ei, bine, dacă tu, politician, o
să-mi răspunzi vreodată la aceste întrebări fără să te refugiezi în termeni
tehnici şi în justificări stupide, poate că am să semnez acest consimţământ
informat – dar dacă nu....
Ei, bine, dacă nu, eu o să te întreb
mereu:
- Tu chiar îţi propui să ai grijă de
sănătatea mea, sau te interesează doar votul meu?
Iar când o să te întreb asta, o
să-ţi aduc aminte că peste nu mai mult de 15 – 20 de ani, cineva, un editor sau
un ziarist, îţi va tipări portretul în cărţile de istorie şi în articole... Şi
după ce-o să-ţi aduc aminte asta, o să-ţi mai spun aşa:
- Azi, s-ar putea să mă fraiereşti
ca să te votez – dar mâine, ce-o să vrei să scrie sub portretul tău?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu